Subiectiv despre ICR Paris sau Povestea mea in funcție publica la ICR Paris si concluziile trase dupa o experiența de 10 ani cu instituții publice românești

sighisoara romaniaVreau sa scriu despre experienta mea pentru ca, la 25 de ani de la momentul romanesc 1989, cred ca ea da seama de o boala profunda, inca prezenta in societatea romaneasca.

Ma refer aici la boala arbitrariului individualist in managementul afacerilor publice.

Imi asum subiectivismul acestor rânduri precum si cel al concluziilor referitoare la instituții publice in general.

Totusi, concluziile mele despre ICR pot fi luate ca obiective: in postul anterior puteti gasi lucrarea mea de Master care trateaza aceasta organizatie in urma unei cercetari obiective.

 

Rezumat

Mai jos sunt 10 pagini de citit.

Stiu – epoca zaping – nu aveti timp. Va fac un rezumat si cei ce vor sa se distreze putin pot continua.

 

Faptele :

  • In 2010 ma hotarasc sa imi schimb jobul si am chef sa ma mut putin in Franta
  • Apare o oportunitate la ICR Paris, trec prin doua interviuri cu Presedintele ICR, depun un proiect profesional de 10 pagini, “Analiza situatiei actuale si plan de actiuni pentru ameliorarea vizibilitatii marcii ICR la Paris” si obtin postul.
  • Muncesc trei ani fara sa numar orele suplimentare efectuate, dar intr-o atmosfera pro-activa unde simt ca exista dorinta de a construi ceva pe termen lung. Suntem o echipa foarte mica, deci facem de toate. Eu sunt: responsabil de comunicare cu publicul, cu presa, comunicare digitala, fotograf oficial, si invat sa lucrez in programe de grafica pentru ca nu avem bani sa angajam graficieni pentru afise. Totusi la finalul lunii am o satisfactie din munca mea – publicul apreciaza, proiectele sunt continuate.
  • Anul patru de mandat (si ultimul prevazut in contractul meu) incepe cu o epurare politica a directiunii. Bon – nimic nemaivazut.
  • Noua directiune – directoarea adjuncta – debarca in ICR cu doar trei luni si jumatate inainte de cel mai mare eveniment pe care il organizasem pana atunci (un eveniment negociat de vechea echipa de directori, cu un cost de 700 000 de euro, in conditiile in care cea mai mare suma investita pana atunci in vreun eveniment era aproximativ 50 000 euro)
  • Prima actiune a noii directiuni – zugravirea ICR Paris in albastru septic, pentru ca “inainte era urat”. Cu ocazia zugravirii, se desfiinteaza si proiectul de galerie de fotografie la care lucram de doi ani si pe care il fixasem bine pe harta culturala a Parisului. Nimeni nu m-a intrebat vreodata, pe mine sau pe colegele mele, ce inseamna placheta “Galerie Rue de l’Exposition” care era agatata pe fostul perete alb.
  • Noua directiune – directorul – debarca in ICR cu o luna inainte de marele eveniment si, stresul face ca rateaza complet evenimentul deoarece are o problema medicala care il proiecteaza in spital in zilele fierbinti.
  • Directoarea adjuncta pleaca imediat dupa marele eveniment, deoarece marele eveniment nu a fost organizat la inaltimea asteptarilor … Directorul ramane.
  • Dupa marele eveniment eu, referent principal relatii, ocupat cu cele descrise mai sus, sunt trasa la raspundere de director deoarece “i-as fi ascuns o informatie”. Raspunsul a fost simplu “nu aveam cum sa va ascund o informatie care este publicata pe site-ul ICR Paris. Nu mi-am inchipuit ca ar fi jobul meu sa va povestesc despre asta.” Totusi se pare ca acest raspuns simplu nu a mers chiar la tinta. Intr-o sedinta blitzkrieg directorul ma anunta ca eu sunt noua bibliotecara a ICR Paris si ca trebuie sa iau un pix si sa scriu multe titluri de carti in niste clasoare de hartie.
  • Stiam ca seful misiunii diplomatice are dreptul sa schimbe fisa postului referentilor si la momentul respectiv nu am considerat necesar sa agravez subiectul reclamand incalcarea drepturilor mele fundamentale (acela de a avea atributii conform pregatirii si experientei profesionale).
  • Asadar i-am propus doar sa ma apuc sa fac o baza de date electronica a bibliotecii – cerere cu care a fost de acord, fara insa sa imi dea resursele necesare pentru un program de gestiune biblioteca. Nimic grav – am dat eu 40 de euro din buzunar si am cumparat un programel. M-am apucat sa pun cartile acolo, astfel incat singura biblioteca romaneasca din Franta, cu imprumut la public larg, sa aiba un catalog care sa poata fi consultat de publicul larg.
  • Credeam ca lucrurile s-au aplanat. L-am ajutat chiar cu sfaturi si am pus mana sa ajut la lucruri care nu tineau deloc de biblioteca.
  • Directorul nu era insa multumit. El trimitea misive catre Corpul de control al Ministerului Afacerilor Externe, mintind despre mine.
  • Aflu lucrul acesta abia dupa zece luni, pe 6 ianuarie 2014 cand directorul ma anunta senin ca in urma deciziei de retragere a mea de la post semnata de Ministrul afacerilor externe, urma sa nu mai am job incepand cu 15 ianuarie 2014.
  • Problema era ca nu intelegeam care putea fi fost motivul unei astfel de decizii… Constat dupa cateva telefoane la MAE ca era normal sa nu inteleg: la Bucuresti se facuse o acheta despre mine si fusesem acuzata fara sa fi fost vreodata informata despre acuzatii sau ancheta. (vezi un mic document care se numeste Conventia drepturilor fundamentale ale omului…)
  • Cei de la Bucuresti se fac imediat ca imi trimit niste intrebari la care chipurile trebuia sa raspund pana pe 6 ianuarie. Aveam un deadline de vreo patru ore. Distractiv?! Am raspuns, evident, in cele patru ore pentru ca nu aveam nimic de ascuns.
  • Apoi, fac o reclamatie catre Ministru si Ministrul imi da dreptate. Doar ca, spre deosebire de director, eu nu am verisori politici foarte bine plasati, si nici nu am niste taxe judiciare de platit in urma unui plagiat (directorul era la Paris cu salariul poprit deoarece plagiase ceva dictionar). Aceasta legatura aproape organica a directorului cu partidul a facut posibil ca eu sa nu primesc niciun raspuns oficial la plangerea mea timp de doua luni.
  • Evident am sesizat toate instantele competente, inclusiv Tribunalul Bucuresti. In februarie pur si simplu am primit un email in care se spunea ca mamzel Horvath este repusa in toate drepturile conform contractului ei de drept. Nicio explicatie.
  • M-am intors la birou doar pentru placerea de a vorbi ochi in ochi cu directorul si de a-i comunica personal faptul ca dupa 25 de ani de la 1989 metodele securitatii mai functioneaza doar partial. I-am comunicat de asemenea ca in tara Romania exista totusi o dreptate, o lege pe care trebuie sa o respectam, chiar daca suntem veri cu primari.
  • Aceasta este povestea care m-a condus la decizia sa imi schimb cariera si sa nu mai ofer sistemului institutional public din Romania nici macar o ora de lucru. Aceeasi poveste m-a dus la concluzia ca sistemul institutional romanesc depaseste limita bunului simt in ceea ce priveste favoritismele politice, managementul arbitrar si lipsa de meritocratie.
  • Directorul se numeste Alexandru Dobrescu – “o mare personalitate a culturii romane”, dupa cum a fost anuntat in comunicatul de presa ICR care vorbea despre numirea sa la Paris.
  • In prezent el nu mai este director al ICR. In urma peripetiilor cu cazul meu a fost fortat sa demisioneze. MAE trebuia sa il convinga pe om sa isi semneze singur demisia ca sa evite un alt proces in justitie, neavand toate conditiile necesare pentru demiterea lui conform legii. Din aceasta cauza omul a negociat si ei au trebuit sa accepte sa il plateasca pana in luna august 2014.
  • Presupun ca aceasta era luna in care isi termina de platit darile de plagiator recunoscut de justitie (conform site-ului Tribunalului Iasi). A fost distractiv ca imediat dupa ce m-am intors eu la birou directorul a renuntat sa mai treaca pe la ICR. Adica pe statul de plata era prezent si incasa 4 000 de euro pe luna dar nu venea deloc la birou. Un nou concept de cheltuire a fondurilor publice – vacanta la Paris.
  • Acum directiunea ICR Paris s-a schimbat, asadar. O doamna, tot la pensie, dar totusi cu mai multe competente pentru jobul acesta, i-a luat locul domnului Dobrescu. Sper din tot sufletul sa fie pentru binele acestei institutii.

 

Pentru mai multe amanunte despre rolul si functionarea reala si cea normala a institutelor culturale in strainatate vreau sa va invit sa aruncati un ochi pe lucrarea mea de master, in care am facut o comparatie intre 6 astfel de organizatii din Paris.

 

In continuare amanuntele aventurii :

 

Conceptual, a priori

Din punctul meu de vedere exista o diferenta de principiu intre domeniul public si domeniul privat : interesul general.

In timp ce pentru o entitate din domeniul privat, raportul fata de interesul general (public, societal, etc.) este o chestiune de alegere sau de marketing, pentru o institutie/organizatie publica, urmărirea unui interes general este o obligatie intrinseca.

Cel putin asta credeam dupa vreo sase ani de facultate in jurul stiintelor politice.

La final de facultate am ales sa lucrez in domeniul public si a fost o alegere foarte personala. M-am gandit ca acolo totul “este inca de facut” si ca ma voi simti satisfacuta sa pot vedea clar si rapid rezultatele muncii mele. In anii 2000 TOTUL era de facut in Romania si in idealismul meu era minunat sa pleci de la “un teren virgin”.

Am ales de asemenea sa lucrez in domeniul public pentru o motivatie egoista legata de acest interes general. Este vorba de un cerc vicios, pe care il asum ca individ: ca sa lucrez bine trebuie sa imi placa ceea ce fac – ca sa imi placa ceea ce fac trebuie sa simt ca e util – ca sa simt ca e util – pentru un scop principial mai inalt decat cifra de afaceri de la final de an. Deci, aceasta caracteristica a domeniului public, in care eu concepeam interesul general ca pe o obligatie intrinseca, mi-a servit in mod foarte egoist, drept motivatie profesionala.

Am descoperit acum, dupa 10 ani de lucru, ca acest interes general este, si in domeniul public, o chestiune de alegere – individuală. Am descoperit, mult mai devreme, ca, desi totul era de facut in Romania, marea greseala din ecuatia mea era ca nu plecai deloc de la un “teren virgin.” Elitele politice si administrative in Romania nu s-au schimbat deloc in 1989.

Tin sa precizez urmatorul fapt. Am lucrat pe proiecte care mi-au placut la nebunie si din care am avut satisfactii frumose. Dezamagirea mea vine dintr-o viziune globala pe care mi-am construit-o despre acest sistem.

Faptul ca in domeniul privat, o actiune in directia interesului general este doar optionala, face previzibil un anumit arbitrariu subiectiv in management. Managerul este un individ al carui scop este profitul companiei si al lui insusi. El este pus acolo tocmai pentru a-si exercita individualitatea.

In public insa, cum interesul general ar trebui sa fie obigatoriu, din punctul meu de vedere, managerul este pus acolo pentru a eficientiza regulile, nu pentru a le incalca conform intereselor personale. Puterea nu poate fi individuala, ea este investita, printr-o persoana, in interesul general.

Toata aceasta filosofie, a mea personala (insist asupra faptului ca imi asum subiectivitatea  acestor idei), ca sa spun ca managerii din sectorul public ar trebui sa aiba obligatia sa fie si profesionisti si impartiali. Ca sa spun ca acesti manageri ar trebui sa isi asume ca sunt doar o rotita care contribuie la functionarea sistemului (asta inseamna orice birocratie) iar daca nu le place aceasta caracteristica naturala a sistemelor de acest fel, sa se faca antreprenori. Dar, ca si preotii, managerii din sectorul public sunt doar oameni, nu-i asa?

In plus, in povestea mea, ei sunt oameni in Romania, o tara bine tabacita in filosofii populare ca : “frate cu dracu pana treci puntea”, “capul plecat sabia nu-l taie”, sau in povesti populare, spiritual  » pro-active », ca Miorita sau legenda urbana a Drobului de sare (majuscula se datoreaza faptului ca, personal, consider acest Drob un personaj crucial al culturii romane si tin sa il personific).

Sistemul institutional public romanesc este stricat din radacini deoarece mecanismele lui de control nu functioneaza in niciun fel. Decizia este o deciziz individuala, arbitrara, iar bunul simt si morala sunt singurele lucruri care regleaza comportamentul managerial. Totusi bunul simt si morala depind de prea multe lucruri subiectiv individuale pentru a constitui baza functionarii sanatoase a unui sistem.

“Recunosc ca Ministerul pierde o resursa umana de valoare, dar asta e…”

Cu titlul de mai sus imi permit sa citez din Directorul Directiei de Management de resurse umane din Ministerul roman al Afacerilor Externe, in anul 2014, luna februarie. Doamna imi spunea aceasta fraza la telefon explicandu-mi ca “s-a rezolvat. Nu se poate”. Adica nu se putea implementa decizia Ministrului care imi dadea dreptate, deoarece se gasise o chichita birocratica care le dadea dreptul sa il protejeze pe directorul ICR Paris, Alexandru Dobrescu, var de primar.

La mijloc sunt totusi interese de ambasadori, telefoane de partid, gasit de solutii creative, scris tot felul de hartii, cate si mai cate.

Prima mea contestatie la adesa afirmatiei acestei doamne a fost egoista: “doamna, lucrez de sapte ani in MAE… Cu tot respectul pe care vi-l port, va bateti joc de mine?” (nu am primit un raspuns)

A doua mea contestatie este principiala si am comunicat-o intr-un mail catre institutie: daca era vorba de managerul de resurse umane din compania privata X, care nu avea chef sa se agite pentru salariatul sau pentru ca poate timpul consumat pentru a gasi o solutie ar fi fost mai scump decat cautarea unei resurse umane echivalente, as intelege. Dar ne gasim in Ministerul de externe, institutie pe care de cand o cunosc eu (anno domini 2004), se plange ca:

  1. institutia nu atrage tineri competenti
  2. multi din tinerii competeni care trec pe acolo nu raman in institutie.

Chiar va intrebati de ce?

Manualul interactiv de istorie

Pe 6 ianuarie 2014, directorul ICR, institutie in care lucram de trei ani de zile, m-a chemat la el in birou. Era prima zi de lucru din optimistul 2014. Era o perioada destul de stresanta deoarece pe in 10 zile trebuia sa imi predau lucrarea de Master, o formare profesionala pe care mi-am dorit-o cu ardoare si in care am ales sa investesc cateva mii de euro bune si un an de weekenduri si de seri chinuite intre foi de curs si fise de examen.

Directorul ICR Paris ma anunta ca incepand din 15 ianuarie, prin decizia ministrului, misiunea mea la ICR se incheie. Asta inseamna si incheierea contractului meu de munca pe perioada determinata cu MAE. Am tinut capul sus si nodul mai jos de gat si am intrebat de ce… Mi-a spus, citez “nu stiu exact. Au descoperit ceva despre dumneavoastra. Am auzit de niste poze pe internet”.

Nu am inteles nimic. Documentul care anunta decizia ministrului nu preciza niciun motiv.

Primul lucru – sun la Directia Management de Resurse Umane care ma trimite la… Corpul de Control al MAE, de unde aflu ca in urma unei anchete desfasurate pe baza rapoartelor trimise de seful de misiune de la ICR Paris am fost gasita vinovata si condamnata in lipsa… In lipsa deoarece era prima oara cand auzeam cuvantul ancheta sau acuzatie sau Corp de control, referitor la propria-mi persoana.

Am constatat in acea clipa ca discursul modern despre drepturile fundamentale ale omului este destul de slab inradacinat in cultura noastra romaneasca. Va marturisesc ca este un soc imens sa afli ca cineva te-a judecat fara sa te intrebe de sanatate si te-a si condamnat fara sa te asculte. A fost cel mai mare soc psihologic pe care l-am suferit pana acum.

Colega de la Corpul de control si-a dat seama imediat ca eram perfect sincera cand spuneam ca habar nu am avut de nicio ancheta sau intrebare care imi fusese adresata in aceasta ancheta (dupa cum sustinea ea). Normal ca ma crede. Stie foarte bine ca nu a trimis intrebarile decat pe 24 decembrie, aceeasi zi in care Ministrul afacerilor externe a semnat demiterea mea. Ministrul care era un jurist de meserie, a scris pe documentul semnat o remarca despre faptul ca nu vede nicaieri parerea “celelilalte parti”. In urma acestei remarci ministeriale doamna de la Corpul de control a transmis niste intrebari de forma pe adresa personala (!) a directorului ICR Paris.

Hilar.

Peste 10 minute am primit un email de la adresa oficiala a ICR, in care erau toate intrebarile ce imi fusesera adresate in decembrie si care erau martori ai rapoartelor trimise despre mine de catre dinstinsul domn director. Peste exact 14 minute am primit si un email de la director, care imi transmitea aceleasi intrebari. In corpul mailului se putea citi somatia diplomatica a Corpului de control “dupa cum am solicitat anul trecut”…

Intrebarile martor mi-au povestit despre ce era vorba in rapoarte. O tactica despre care citisem in cartile din facultate despre metode ale securitatii. Nu as fi visat atunci sa traiesc cartile mele de istorie.

Tactica era aceea de a lua o situatie reala, si a deforma adevarul, astfel incat sa rezulte o acuza la adresa celui pe care doream sa il inculpam. Acesta din urma nu ar fi negat existenta situatiei, dar nu ar fi avut toate amanuntele necesare sa se apere impotriva minciunii introduse cu maiestrie in itele adevarului.

Magnific!

Am trimis pe loc catre Corpul de control raspunsurile la toate intrebarile formulate. Nu aveam nimic de ascuns si imi aminteam perfect evenimentele, eu si toti martorii mei la respectivele evenimente. Iata un mic amanunt care face ca metoda securista descrisa mai sus sa nu mai fie eficace: disponibilitatea martorilor de a spune adevarul, existenta unei solidaritati umane bazata pe onestitate…

Ei bine, eu aveam vreo 20 de martori pe care nici macar nu i-am intrebat daca vor sa povesteasca adevarul – am avut incredere in onestitatea nepervertita de sisteme represive, si am avut dreptate.

La Paris, la sanatoriu

Din martie 2013, cand a aterizat la Paris noul director pana in 6 ianuarie 2014 am incercat sa nu ma intereseze urmatoarele lucruri:

1.

ca domnul Alexandru Dobrescu a fost trimis pe postul de director al ICR Paris desi are varsta de pensionare, cu un salariu de vreo 4000 de euro, poprit…

El trebuie sa isi plateasca o datorie fata de niste autori ai unui dictionar pe care l-a plagiat (sau cel putin asta a fost parerea Tribunalului din Iasi care a judecat si clasat procesul pierdut de partea reclamata, Alexandru Dobrescu).

In afara de un articol in Evenimentul Zilei aceasta informatie mi-a fost confirmata de hartia de poprire cu stampila Tribunalului Iasi.

Marturisesc o anumita jena nationala instinctiva pe care am simtit-o la aflarea vestii ca ce scria jurnalistul EVZ era adevarat… Noul director al reprezentantei culturale a Romaniei la Paris e un domn care plagiaza dictionare.

Nu tocmai glorios.

2.

ca domnul Alexandru Dobrescu ne-a explicat in prima sa sedinta cu noi ca el “nu are nicio viziune” (citez) si ca el nu face management cultural ci cultura.

Marturisesc ca datorita unor elemente vehiculate prin presa despre noul director am avut cel putin o idee preconceputa despre acest om. In cele 9 luni cat am lucrat in preajma lui m-am repus de doua ori in cauza, gasind doua afirmatii facute de dansul destul de moderniste, idei eficiente si inteligente… Am fost in stare sa imi spun “poate l-am judecat gresit. Voi fi atenta sa imi reevaluez deschiderea fata de acest om”.

La inceput de aprilie m-a acuzat ca nu ii dadusem o informatie despre o asociatie de drept francez care functioneaza pe langa ICR de ani de zile. Nu ii dadusem aceasta informatie in mod special dar toate colegele mele o cunosteau si … ea era publicata pe siteul institutiei. In afara de asta este o informatie de notorietate la nivel ICR Bucuresti si MAE. Nu vad cum i-a putut scapa aceasta informatie in pregatirea profesionala pe care a facut-o inainte sa isi asume misiunea.

Ar fi trebuit sa imi imaginez ca nu stia absolut nimic despre activitatea noastra pentru ca nu ne-a intrebat niciodata despre anumite proiecte care avusesera succes si care erau o strategie de termen lung. Pur si simplu le-a aruncat la gunoi.

Voi lua exemplul festivalului Nuits Baroques eu Palais de Béhague.

Dupa ce am organizat doi ani la rand acest festival exista si azi profesionisti francezi ai domeniului care ma suna sa ma intrebe daca ar putea participa si ei anul acesta la festival. Ei ar dori sa participe, domnul director nici nu stia ce inseamna.

Aici imi doresc sa punctez o alta boala sistemica institutionala romaneasca. De altfel sunt sigura ca o cunoasteti deja: schimbarea radicala a strategiei o data cu schimbarea managerului. Ma intreb: oare chiar nimeni nu are incredere in tara asta in semenii lui cat sa evalueze la inceput de mandat ce au facut bine si rau predecesorii sai?

Bibliotecara 

La foarte scurt timp dupa conflictul meu deschis cu domnul director Dobrescu acesta convoaca o sedinta cu toata echipa in care anunta ca Olivia Horvath este noua bibliotecara a Institutului. Nu am facut niciodata studii de biblioteconomie si in afara de un stagiu voluntar la o biblioteca din Bucuresti in timpul liceului nu aveam nicio experienta in domeniu.

Psihologic, am inteles ca e mai bine sa fac situatia suportabila si sa aplanez conflictul cu acest domn. Riscam totusi o mare investitie pe care o faceam in cariera mea.

Domnul director m-a anuntat de asemenea ca trebuie sa recuperez toate orele de job pierdute cu Masterul meu.

Incepusem Masterul Marketing si comunicare corporate la Universitatea Panthéon Assas. A fost o investitie financiara personala in propria-mi formare profesionala deoarece imi doream o structurare academica a experientei mele in comunicare.

Nu beneficiasem de vreo 8 ani de zile de formarea profesionala la care angajatii romani au dreptul prin Codul Muncii. Negociasem in virturea acestui drept sa am aproximativ 50 de ore din programul de lucru la dispozitie pentru cursuri. Aceasta urma sa fie investitia institutiei in formarea resursei umane – 50 de ore de absente din programul de lucru, ore pe care oricum le acumulasem cu varf in ore suplimentare in anii de cand lucram la ICR.

Am acceptat si recuperarea orelor refuzand insa doua lucruri ilegale pe care directorul mi le ceruse: sa recuperez retroactiv (investisem deja aproximativ 20 de ore) si sa recuperez duminica (vezi Codul Muncii).

Am mai negociat o “afacere” cu domnul director. Dansul dorea sa inregistrez cartile in niste clasoare de dimensiuni A3, cu un pix si niste stampile. Biblioteca ICR Paris are aproximativ 14000 de volume, jumatate din care nu sunt inregistrate nicaieri si nu exista un catalog electronic. In treaca fie spus, e singura biblioteca romana publica din… Franta. Am negociat cu el sa fac rost de un program de biblioteconomie si sa inregistrez electronic cartile. “Sa fac rost” deoarece ICR Paris nu poate achizitiona un asemenea program. Am gasit unul gratuit pentru biblioteci mici si m-am apucat de copiat ISBN-uri. Pana la urma, enervata de lentoarea versiunii gratuite am investit 40 de euro din propriul buzunar ca sa cumpar programul integral.

Simteam, facand acest catalog electronic ca imi aduc totusi o contributie care inseamna ceva, in schimbul salariului meu.

Mois de la Photo? Cine?

Timp de noua luni am crezut ca am aplanat conflictul cu domnul Dobrescu. Ne acceptam reciproc, ba chiar ii mai dadeam unele idei in afara noului meu post de bibliotecara, am mai ajutat si cu o organizare de eveniment, etc.

Am aflat post-factum, post-anchetum, ca domnul director era foarte ocupat cu scrierea rapoartelor despre mine in tot acest timp. Chiar ma intrebam de ce nu imi raspunde niciodata la niciun mail in scris.

Ii lipsea probabil timpul necesar sa raspunda la unele propuneri cum ar fi cea de participare la Mois de la Photo, unul dintre cele mai mari evenimente europene de fotografie, la care partenerii francezi ne invitasera trimitandu-mi mie personal o scrisoare. I-am transmis aceasta invitatie domnului Dobrescu, precum si o sugestie de expozitie. Nu mi-a raspuns nici pana azi.

Cand echipa a fost completata cu directorul adjunct Radu Ciobotea, acesta a ascultat povestea mea despre Mois de la Photo si a fost interesat. Era prea tarziu pentru anul 2014… Cand am telefonat la organizatori, comisarul festivalului a ras putin de mine spunandu-mi ca ei au inchis programarile cu doua luni in urma.

Pacat.

 

***

Am fost intrebata ce este cel mai greu in jobul pe care l-am facuut patru ani. Raspunsul meu ramane acelasi: traducerea libera pe care trebuie sa o faci intre sistemul romanesc si cel frantuzesc. Mi-a fost de atatea ori rusine in acesti ani sa explic partenerilor francezi cum se face ca institutiile romanesti platesc cu intarziere, nu pot accepta facturi electronice, nu au o carte de credit de baza sa poata sa faca o rezervare la hotel, etc. etc. etc…

Munca lucratorului roman in ICR-urile din strainatate este dublata de aceste inadvertente birocratice pe care nimeni nu incearca sa le rezolve desi de ani de zile exista feedback-ul necesar. Daca scopul tau este sa faci proiectul cultural sa mearga si nu sa canti cantece de leagan birocratiei romanesti te bagi din start la o treaba care iti va dubla timpul de lucru.

Acuzatiile

Conform intrebarilor pe care le-am primit post-factum, acuzatiile erau doua: ca m-am imbatat in ICR cand am organizat o intalnire informala cu colegii de la Master in sala de conferinte si ca am facut niste fotografii la o manifestare impotriva proiectului Rosia Montana.

Substratul e adevarat : am organizat, cu acordul directorului (acord verbal ca de scris nu a scris nimic vreodata in colaborarea cu mine), o intalnire cu colegii de la Master. Eram 16 si aveam cu totii joburi. Nu ne puteam intalni in orele in care sediul facultatii era deschis. Am vorbit cu directorul sa organizez intalnirea la ICR.

Nu costa pe nimeni nimic si in plus, am gandit eu, este o ocazie sa faci cunoscut localul unor 16 indivizi francezi din Ile de France, care sunt consumatori de cultura si care altfel nu ar fi pus in veci piciorul in marele ICR.

La intalnire cativa oameni au adus ceva de baut. Nu, nu ne-am imbatat in primul rand pentru un motiv fizic: aveam o sticla de vin si 6 beri la 16 oameni.

Aveam acordul directorului pana la ora 22. La 21.30, apare domnul director evident trezit din somn si incepe sa urle niste lucruri pe care nu le-am inteles. Ceilalti trei oameni care mai ramasesera, stand de vorba, nu aveau cum sa inteleaga oricum romana. Dar asta nu inseamna ca nu au fost socati. Nu vazusera niciodata o atitudine atat de violenta. Deh! Francezii astia pretentiosi…

Am simtit rusine.

A doua acuzatie era ca am facut poze la o manifestatie Rosia Montana. Da, lucrez in institutie guvernamentala. Nu am dreptul sa exprim opinii personale si mai ales nu opinii personale care sa iasa din cadrul pozitiei oficiale guvernamentale. Stiu asta, am asumat-o cand m-am angajat si cred ca am lucrat destul pe pozitii de comunicare guvernamentala cat sa respect lucrul asta aproape instinctiv. Da, am facut acele poze. Nu am nicio problema morala cu asta.

De ce anume sunt acuzata? Ca mi-am exprimat o opinie? In ce lege scrie ca o fotografie a unei situatii reale reflecta o opinie personala a fotografului? Nu am facut o fotografie in studio pe care sa o regizez cat sa-mi transmit o idee. Am facut o poza pe strada. Nu am incalcat cu nimic nici spiritul nici litera regulilor.

Doua luni de cosmar

Dupa acel minunat 6 ianuarie, pe 8 am facut o criza care m-a plonjat direct in concediu medical – prima oara in cariera mea de 10 ani. Imi lipsea forta fizica sa ies din halatul de casa. Dar imi miscam degetele pe tastatura ca un robot. Prima saptamana mi-am dedicat-o scrierii a zeci de pagini de povesti catre ministru, minister, corp de control si resurse umane.

Mai aveam o saptaman pana la termenul limita pentru predarea lucrarii mele de master. Asa ca am terminat lucrarea intr-o saptamana. Bineinteles, nota luata a fost mai mica decat ar fi putut fi…

Reactia mea depresiva a fost una violenta – mai violenta decat cauza ei probabil. Dar cauza nu era doar rechemarea mea de la post pe baza unor minciuni – veneam dupa un an intreg de hartuire profesionala, de discriminare, de pus la colt, etc. Si toate astea dupa ce consideram ca mi-am facut jobul, si l-am facut bine si cu mult efort.

Nu reuseam sa ma detasez de ceea ce mi se intamplase. Mi-am scris singura plangerea catre Tribunal si cea catre Consiliul national contra discriminarii (CNCD). Noaptea ma trezseam pe la 3 ca sa scriu emailuri catre diversi senatori, secretari de stat si alti aparatori ai drepturilor fundamentale. Sfarseam prin a nu trimite emailurile.

Am iesit din criza asta. M-a ajutat eroul meu – am acasa un supererou privat..

M-a ajutat si succesul cu masterul – am sustinut lucrarea si l-am terminat cum laude.

 

***

Imi dau seama acum ca este absolut normal sa nu fiu apreciata in institutiile romanesti. Sunt un corp strain:

  • Nu merg cu ciocolata si pachete de cafea sa fac coada la secretarele din MAE in concediul meu personal  – ma duc la Sfantul Gheorghe si ma odihnesc, pentru ca am muncit mult.
  • Tata e tata si e minunat, dar functii politice nu are si prietenii lui sunt doar prieteni buni si cinstiti.
  • Nu mi-am compromis niciodata nici zambetul nici alte lucruri legate de morfologia mea biologica pentru cariera mea.

Institutiile publice nu ma recunosc ca fiind parte din ele. E normal.

O dimineata frumoasa

Nu mai eram in concediu medical de 10 zile. Doctorita a considerat ca iesisem din criza si eu am refuzat prelungirea concediului medical.

Si intr-o dimineata primesc la ora opt un email cu un atasament care spunea asa “domnisoara Horvath e incadrata pe postul de Referent la ICR Paris pana in data de 31 iulie”. Spectacolul continua. Luati loc.

Urma sa relucrez ca subaltern al lui Alexandru Dobrescu.

In cinci minute eram imbracata si in metrou. Toata lumea s-a socat – din cate stim e prima oara cand o astfel de deciziea Ministrului afacerilor externe este retrasa.

Directorul nu vazuse hartiuta si credea ca am venit sa imi iau lucrurile personale care mai ramasesera. Nu s-a miscat niciun muschi pe fata lui cand a spus “ah, daaaa?” A avut inclusiv taria de splina sa imi spuna, si citez, “Ah, deci s-a rezolvat. Pai si daca s-a rezolvat ce a fost domnisoara toata nebunia asta?”

Deoarece tocmai ma sunase secretarul de stat din MAE care se ocupa de ICRuri sa ma roage “sa fac o atmosfera civilizata”, si deoarece ii promisesem toata diplomatia de care sunt in stare, i-am raspuns domnului stimabil director Dobrescu ca e mai intelept din partea lui sa nu vrea sa discute despre asta cu mine si ca tot ce are sa imi spuna de acum incolo o va face in scris. A luat-o se pare foarte la propriu pentru ca nu imi mai spune nici buna ziua oral.

Demisia dar dupa spalarea de plagiat

Domnul Alexandru Dobrescu nu mai este directorul ICR Paris. A fost fortat sa isi dea demisia. Plecarea lui a fost efectiva in luna august 2014. Pana in luna august a avut un concediu la soare la Paris, platit cu 4 000 de euro pe luna. El nu a mai venit la serviciu din luna aprilie. Pe foaia cu statul de salarii pe care o semnam cu totii, domnul director nu a avut in lunile acestea nici concediu medical, nici concediu de odihna.

E un nou concept. Vacanta la serviciu.

Am adorat faptul ca dupa ce m-am intors la birou am primit din partea noului director adjunct rugamintea sa lucrez, citez, “underground” pe comunicare – adica sa fac doua joburi dintre care unul sa nu imi fie recunoscut in fisa postului.

Ha ha!

De asemenea, am primit propunerea ca in schimbul refacerii fisei mele a postului in cea a unui responsabil de comunicare, sa renunt la actiunea mea la Consiliul national contra discriminarii. Adica sa imi asum dublu de responsabilitate, sa lucrez dublu de timp, ca sa obtin ceea ce este dreptul meu prin pregatirea profesionala si experienta. Iar in acest proces sa imi compromit principiile.

Ha ha!

De asemenea mi s-a spus ca ICR Paris “nu ma poate pierde”. Ca au nevoie de mine. Dupa care mi s-a spus si ca “ah! daaaar… pana in august semnatura de director apartine tot lui Dobrescu si nu are cine sa iti ceara prelungirea de mandat” (citez).

Oups! Aparent elegant. Cu o lipsa acuta de… curaj, dar birocratic curat.

 

***

Nu mai am rabdare.

Nu mai am rabdare sa le explic sefilor mei cum se face o organizare de proiect. Sa ii vad ca nu stiu nimic despre activitatea institutului. Sa ii vad ca nici macar nu intreaba.

Nu mai am rabdare sa ma ascund dupa degete ca vine xulescu sa inspecteze. Vine sa inspecteze? Foarte bine! Hai sa discutam pragmatic despre ce resurse avem, ce ne lipseste si ce solutii gasim. Nu trebuie neaparat doar sa lingem urma pasilor lui xulescu prin ICR. Daca xulescu e destept va aprecia mai mult ca ii dai solutii de dezvoltare decat daca are o trena.

Nu mai am rabdare de incompetenta secretarei, de nu-ul a priori pe care il primesti de la administrator ca raspuns la orice rugaminte care face de altfel parte din fisa sa a postului.

Nu mai am rabdare sa vad cum colegele mele organizeaza cu niste eforturi imense si bani multi niste evenimente cu prezenta a trei oameni. Vezi lansare de carte care a costat 3000 de euro si a beneficiat de un public de exact 3 oameni – scor bun – 1000 euro / cap. Si nu, nu era vina comunicarii in cazul acestui eveniment ci era ca pe nimeni in publicul tinta al ICR Paris nu interesa evenimentul programat de Alexandru Dobrescu. Alexandru Dobrescu probabil nu s-a gandit niciodata sa se uite putin la interesele culturale ale oamenilor carora ar trebuie sa le “vanda” cultura romana.

Nu mai am rabdare sa vad un director adjunct de ICR Paris care se planteaza la mine in birou sa ma intrebe ce face el cu un “fisier cu fermoar” pe care l-a incarcat de pe un site de tranfer fisiere… Sa ii spun ca e un zip si sa primesc aceeasi privire de caprioara in fata martiriului. 

Nu mai am rabdare sa vad ipocrizia unui sistem castrat de oameni puternici dar incompetenti.

Nu mai am rabdare sa vad resemnarea oamenilor destepti care mai sunt rasfirati ici colo prin sistemul asta, si care, cu toate bunele intentii, imi spuneau in toata acesta perioada “dar de ce te agiti? Oricum nu poti schimba nimic!”.

Nu mai am rabdare sa vad cum proiecte, pentru care niste oameni destepti si dedicati lucreaza ani de zile, zile si nopti, se duc pe apa sambetei, pentru ca un individ nu are chef sa se intereseze despre ele, sau pentru ca pe un politician il doare in cot de interesele statului, etc.

Si stiti ceva? Nu mai am rabdare nici sa lucrez pe birouri rupte, in incaperi prafuite, cu mochete murdare si cu computere care nu merg.

De unde decizia de a lucra in privat, unde macar ma astept la atitudini arbitrare si individualiste.

Publicités

5 réflexions sur “Subiectiv despre ICR Paris sau Povestea mea in funcție publica la ICR Paris si concluziile trase dupa o experiența de 10 ani cu instituții publice românești

  1. daca ai supravietuit in institutiile publice romanesti 10 ani, vei supravietui cu brio 100 de ani in orice companie privata 🙂 e bine ca poti trage linia, publicly, peste o perioada urata, e ca si cum ai aerisi bine tot ce trebuie aerisit, inainte sa o iei de la capat. fingers crossed!
    mih-care-a-rezistat-3-luni-in-un-minister 🙂

  2. incredibil, ce ar mai fi de spus… Ramane o stare de greata si jena. Felicitari pentru faptul ca ati avut puterea sa va luptati pentru normalitate!

  3. Multumesc! Trebuie sa spun ca am decis sa public experienta asta si pentru ca vad ceva pozitiv in ea. In ianuarie 2014 marea majoritate a celor cu care am vorbit incercau sa ma convinga sa o las balta pentru ca oricum nu voi reusi sa castig ceva in fata unui sistem institutional romanesc… Au fost trei oameni care mi-au incurajat protestul – si au avut dreptate. Nu se poate « lasa balta ». Ba chiar se poate sa ti se dea si (macar partial) dreptate cand ai dreptate. Chiar si in Romania. Asa ca acesta este SI un post anti-resemnare…

  4. Da, Oliv, asa e trist…bine ca ai deschis ochii si ai avut puterea sa renunti la joburi de la stat…..asat e, nu se schimba nimic in bine, ba mai rau….desprinde-te de tot, e bine ca ai scris sa stie si altii la ce se pot astepta, dar mergi inainte ca esti desteapta, harnica, cu coloana vertebrala. O sa reusesti, sunt convinsa.
    Succes,
    Nico B.

Laisser un commentaire

Entrez vos coordonnées ci-dessous ou cliquez sur une icône pour vous connecter:

Logo WordPress.com

Vous commentez à l'aide de votre compte WordPress.com. Déconnexion /  Changer )

Photo Google+

Vous commentez à l'aide de votre compte Google+. Déconnexion /  Changer )

Image Twitter

Vous commentez à l'aide de votre compte Twitter. Déconnexion /  Changer )

Photo Facebook

Vous commentez à l'aide de votre compte Facebook. Déconnexion /  Changer )

Connexion à %s